Alt capitol al vieții mele
15/10/2018 1:30 a.m.
Nu am mai scris nimic și ca de obicei, voi da vina pe timp sau pe circumstanțe dar astăzi simt o nevoie febrilă de a-mi destăinui sentimentele decât de a scrie dar neavând o persoană apropiată voi reveni ca de obicei, la blogul care m-a consacrat și m-a etichetat într-o persoană introvertită, timidă sau emotivă.
Poate sunt toate cele de mai sus, dar în viața de zi cu zi, sunt o dură extrovertită și zâmbitoare. Mă mir cum de nu îmi crapă obrazul de la atâtea zâmbete și expresii faciale dar uite că voi îmbătrâni cu riduri de expresie și cu o mimică extraordinar de vastă.
Acum am 20 de ani, culmea și ciudat cum anii au trecut pe lângă mine. 12,14,17,18,20 și continuă demersul natural al vieții pe care nu îl prețuim destul. Ce pot spune clar despre mine este că..am iubit extrem de mult, am arătat greșit sau obtuz asta și am încercat să repar de fiecare dată când totul era cam aproape de inevitabilul sfârșit.
Ciudat cum încă la vârsta asta mă simt vulnerabilă ca la 12 ani, plină de sforțări dure de a ascunde faptul că mă doare și ceva îmi lipsește. Și mai ciudat? Faptul că încă sunt înconjurată de persoane insensibile, singuratice și individualiste pe care le consider importante și pentru care am sentimente puternice. Oribil sentiment, clar.
De ce scriu? Pentru că aș vrea să am în vedere niște evenimente care mi-au marcat viața și mi-au schimbat traiectoria gândirii..și a fizicului. Așa că le voi înșira pentru a nu uita ceea ce m-a construit până în punctul ăsta.
Am terminat liceul, Teoretic Callatis Mangalia, mate-info, intensiv engleză, am luat bacul printre cei mai buni, cu media 9.55 și am rămas în pom cu informațiile astea pentru că nu m-au machiat sau aranjat pentru ceea ce îmi doream sau pentru ce îmi pregătisem pentru viitor.
Am vrut să dau la SRI, am luat interviul și printre rânduri, am înțeles că aș avea chemare pentru latura medicală datorită dorinței mele de a avea grijă de ceilalți, dar nu am ascultat și am continuat. Nu am luat pentru că făcusem ceva împotriva regulamentului și nu cred că e atât de greu de înțeles că acest vis al meu s-a spulberat în mii de bucăți. Mulțumesc, Marius.
*mai departe*
A trebuit să aleg repede o altă alternativă și datorită plăcerii mele nevinovate pentru tehnică și avioane și arme, am ales să intru la Politehnică, facultatea de Inginerie Aerospațială. Ca prin urechile acului și cu ajutorul medii de la bac, am intrat printre ultimii. Nu pentru că aș fi fost proastă, doar nu mă pregătisem pentru fizică sau..Politehnică.
Am intrat, cum am spus și o dată cu alegerea facultății muulte alte lucruri și evenimente și-au făcut apariția. Mi-am făcut cele mai bune și sincere prietene în facultate: Laura, Diana și Andreea. Nu le-am scris în ordinea importanței pentru mine dar totuși, toate m-au făcut să simt că există adevărata prietenie. Nu știu cât de adevărat a rămas asta dar..nu mai este așa. Imediat explic de ce.
Odată cu facultatea, a luat sfârșit relația mea cu iubitul meu, Marius. Iubit...da, măcar acum să îi spun pe numele îndatoririi. După atâția ani de chin, neînțelegeri, haos, lipsă de comunicare, înșelat de așteptări și încredere, idei preconcepute, dispreț, obsesie, dragoste adolescentină, dorință, tristețe, melancolie și...singurătate, s-a încheiat. Lista clar putea să continue. Omul ăsta a scos tot ce e mai rău din mine ca persoană, sentimente, reacții și tot. L-am iubit, eu așa cred. Chit că de la 12 ani am forțat totul, eu chiar cred în sinea mea că nu a fost doar obișnuință. Chiar cred că Delia Tudor a iubit cândva sincer cu inocența și puritatea copilăriei..doar că eventuala iubire rațională, conștientă, eternă, caldă nu s-a mai sinchisit să apară. S-a evaporat undeva, cândva între drumul meu spre facultate și drumul lui spre dorință. Nu ne-am înțeles fabulos niciodată, adică mereu eram în contradictoriu, cred că ăsta era farmecul nostru..Oricum, în urma unei discuții în care nu am avut de zis prea multe pentru că cârma conversației era la mama, nu am mai vorbit..adică..deloc despre iubire. De ce era la mama cârma? Pentru că a avut mai mult tupeu să ia o decizie pozitivă și constructivă pentru mine decât am putut eu lua vreodată pentru mine, pentru că mama mi-a fost mai mult ca o mamă: mi-a fost prietenă și confidentă. Ea știa totul și vedea totul, oricât încercam să o țin la distanță. A văzut că tristețea din ochii mei nu se făcea niciodată mai mică, ci din ce în ce mai mare, lacrimile mai sărate și momentele de ascuns mai dese.
Nu știu sigur ce a simțit el pentru mine de la început până la sfârșit, dar încă aș scrie romane despre ce am trăit cu el, nu pot comenta sau vorbi și pentru el. El era..aerianul cu multe dorințe, care e mereu în urmă, flirta fără să își dea seama, era un bun prieten și era singuratic..între timp poate a realizat că a ținut și el măcar 10% la mine și mna, am mai vorbit..proastă alegere din partea mea, sincer.
În fine, și despărțindu-mă de Mariusul meu, de iubitul meu,de drumul nostru, am ajuns să înfrunt primul an de facultate. Și..și mai și! Despărțirea de iubitul meu nu a fost o simplă despărțire! ORICÂTE despărțiri am suferi amândoi în teorie sau practică, mereu ne-am întors, dar de data asta nu..Un an de zile nu am vorbit cam deloc, fiecare si-a trăit viața așa că am încetat să mai scriu despre el și despre ce m-a făcut să simt pentru că nu îi mai păsa și evident nu mai avea rost să scriu ceva despre care nu va da 2 bani...așa că m-am rezumat la a simți, aprofunda și vindeca.
Acum..Alupoaei Dacian, prima mea iubire, primul meu crush de la doar 12 ani, persoana care m-a pasat și m-a făcut să ajung cu iubitul meu, Marius..Dacian..Dak, Ducu..în fine. Această persoană a schimbat tot în viața mea, iar. Nu doar că era cel mai bun prieten al lui Marius, dar m-a pasat așa frumos de am ajuns să țin enorm la Marius, oricâtă suferință ar fi creat relația sau persoana lui...DAR CINE CREDEA CĂ ACEASTĂ PERSOANĂ SE VA ÎNTOARCE? Persoana care mi-a întors spatele și și-a văzut de viață? Și ce om bolnav am fost eu să mă apropii de el iar, să îi fiu prietenă..să îi fiu iubită?
Da, iubitul meu, Marius, te-am trădat, zic eu..că pe drept de sentiment și cauză dar accept situația, mi-am întors spatele și te-am lăsat cu o viață frumoasă, tipică ție, cu multe oportunități și cu multe mustrări de conștiință probabil. Nu știu cât de mult te-a durut că nu mai sunt eu a ta, iubita ta..ci că te frustra faptul că taman cel mai bun prieten îți făcea asta în condițiile în care și tu făcusei același lucru cu iubita lui. Ce fucked up. Te înțeleg cumva, femeile sunt niște scârbe fără scrupule în momentul în care nu îți mai servesc inimii, scopului sau muzei, creației tale..oricare ar fi aia.
Și nu, nu am încheiat contactul cu Marius pe bune. Am mai vorbit, ne-am mai intersectat și văzut. E normal, nu? Doar nu eram eu așa radicală cu el, chit că eram cu Dacian și chit că am fost acolo când s-au întâmplat toate, nu???
Da..luăm o pauză de la asta pentru că voi tot continua pe subiect și nu ăsta este scopul, not anymore!
Da, după primul an de facultate, am realizat că pot mai mult față de ceea ce trăiesc așa că mi-am luat inima și fizicul în dinți pentru a da la Academia Navală dar nu am luat rezistența, am picat cu 2 secunde și am ajuns să dau admiterea la Târgu Mureș la Institutul Medico-Militar. Evident că nu am putut să adun atâta informațe în așa puțin timp, așa că încercarea mea de a lua la biologie, chit că la bac luasem 9,80, a fost un fail. Și ca să fie treaba bună, mi s-a furat telefonul pentru că de ce nu?..
Telefonul ca telefonul dar nu pot trece peste șocul de la metrou, șocul din cauza nebunei care împingea fete, oameni în fața metroului...eh, am rezistat și încă trăiesc. Norocul meu, serios.
Telefonul lăsat în urmă, undeva în inima Târgu Mureșului, metroul văzut la câțiva centimetri de fața și corpul meu, șocul că o fată de 22+ însărcinată a murit la metrou până la urmă din cauza nemernicei, tremurul, frica, lacrimile de nervi și emoții, frigul din oase, vânătăile din urma evenimentului, tot...și acum..
14 iulie 2018
Admiterea la engleză în București, accident, șoc, durere, durere imensă, șoc, rezistență.
Da...nu știu câte pot spune despre asta dar pot spune sigur că treaba asta m-a marcat mult. Să îți vezi viața cu ochii obosiți în câteva secunde? Nici măcar faptul că nu mai sunt ok cu Marius nu mă mai supăra, nici măcar faptul că nu mai am prietene nu mă mai supăra, nici măcar faptul că munca pe timpul verii m-a frustrat enorm nu mă mai supăra..totul se pierduse undeva între mine și asfalt.
Ce fel sună, clar lumea o să aibă impresia că vorbesc despre ceva ipotetic și ireal dar eu știu mai bine..eu știu cel mai bine cu toate că aș prefera să nu.
Atunci, în frica și durerea mea, am conștientizat că am prieteni pentru că m-au dus la urgențe..asta pentru că le-am spus pentru că de obicei, oamenii își trăiesc viața, nu?
Oricum, aparent o luminiță verde nu va mai reprezenta niciodată o chestie pozitivă pentru mine. Nu în viața asta. Nu prea curând. Dacă doar ce îmi făcusem curaj să merg cu metroul, trecerea de pietoni va rămâne undeva printre ultimele lucruri dorite de făcut. Și vorbesc serios. 7 pași nenorociți, acel 7 al meu norocos, m-a adus cu capul și corpul de asfalt. Oribil peisaj, o urmă de frână, niște linii albe care ar trebui să profileze trecerea de pietoni, luminița încă verde pentru pietoni, o mașină oprită, niște oameni confuzi, un sentiment de greață și amețeală.
Parcă am mai citit asta undeva, cândva. Dar nu credeam că voi păți pe pielea mea.
Sunt clar o luptătoare proastă pentru secolul XXI, pentru că nu e normal să spui că ești ok unui tip care te calcă, prietenului/iubitului și mai ales să nu specifici nimic părinților despre asta. Aparent, învățăm chestii noi în fiecare zi...dar poate data viitoare într-un cadru mai prietenos.
Vorbind de prieteni..
Îmi este dor de Lucian Manole, prietenul și confidentul meu masculin de-o viață. Mă întreb dacă așa va rămâne, eu la block și el într-o relație, indiferent și rece. Eh, cred că m-am obișnuit deja, cred. Doar că nu înțeleg, l-am salvat de la moarte fizică și psihică...adică am fost prezentă când voia să își scrijelească cu lama pe mâini, când ținea arma aia tâmpită de-a-n curulea, când i-am luat tot ce avea din mâini, inclusiv băutura pe care am aruncat-o, pentru a nu fi mai nașpa cu poliția, când l-am cărat pe umerii mei mici până la stradă, când tremuram și ascultam ce avea de zis, când l-am pansat și curățat..când îi eram prieten, cum era? Am fost prezentă...AM FOST...
Lăsându-l pe Luci în pace cu iubita lui și problemele lui actuale din viața lui sau viața lor, pentru că Diana e o iubită hotărâtă, cu un caracter scârbos de cameleonic dar destul de idiot și sincer, ceea ce o face iubibilă...
...revin la prietenele mele din anul 1 de facultate despre care credeam că pretenia mea cu ele va dăinui până voi face copii și chiar după... dar s-a evaporat și asta nu știu unde mama naibii. Jur că eram unite, prietene nebune, deschise, sincere și printr-o clipire m-am trezit în anul 2 cu o stare stânjenitoare față de ele. Abia ne vedem, abia ne salutăm. Dureros dar cursul vieții și destinul a hotărât asta clar..Ca fapt divers, îmi este foarte dor de ele...foarte tare. Mereu mi-am dorit o soră..și cumva, găsisem 3. Toate eram diferite dar cred că ăsta era farmecul nostru, nebunia noastră și uniunea noastră...Diana..Laura..Andreea..chiar îmi este dor de voi.
Oricum, aparent o luminiță verde nu va mai reprezenta niciodată o chestie pozitivă pentru mine. Nu în viața asta. Nu prea curând. Dacă doar ce îmi făcusem curaj să merg cu metroul, trecerea de pietoni va rămâne undeva printre ultimele lucruri dorite de făcut. Și vorbesc serios. 7 pași nenorociți, acel 7 al meu norocos, m-a adus cu capul și corpul de asfalt. Oribil peisaj, o urmă de frână, niște linii albe care ar trebui să profileze trecerea de pietoni, luminița încă verde pentru pietoni, o mașină oprită, niște oameni confuzi, un sentiment de greață și amețeală.
Parcă am mai citit asta undeva, cândva. Dar nu credeam că voi păți pe pielea mea.
Sunt clar o luptătoare proastă pentru secolul XXI, pentru că nu e normal să spui că ești ok unui tip care te calcă, prietenului/iubitului și mai ales să nu specifici nimic părinților despre asta. Aparent, învățăm chestii noi în fiecare zi...dar poate data viitoare într-un cadru mai prietenos.
Vorbind de prieteni..
Îmi este dor de Lucian Manole, prietenul și confidentul meu masculin de-o viață. Mă întreb dacă așa va rămâne, eu la block și el într-o relație, indiferent și rece. Eh, cred că m-am obișnuit deja, cred. Doar că nu înțeleg, l-am salvat de la moarte fizică și psihică...adică am fost prezentă când voia să își scrijelească cu lama pe mâini, când ținea arma aia tâmpită de-a-n curulea, când i-am luat tot ce avea din mâini, inclusiv băutura pe care am aruncat-o, pentru a nu fi mai nașpa cu poliția, când l-am cărat pe umerii mei mici până la stradă, când tremuram și ascultam ce avea de zis, când l-am pansat și curățat..când îi eram prieten, cum era? Am fost prezentă...AM FOST...
Lăsându-l pe Luci în pace cu iubita lui și problemele lui actuale din viața lui sau viața lor, pentru că Diana e o iubită hotărâtă, cu un caracter scârbos de cameleonic dar destul de idiot și sincer, ceea ce o face iubibilă...
...revin la prietenele mele din anul 1 de facultate despre care credeam că pretenia mea cu ele va dăinui până voi face copii și chiar după... dar s-a evaporat și asta nu știu unde mama naibii. Jur că eram unite, prietene nebune, deschise, sincere și printr-o clipire m-am trezit în anul 2 cu o stare stânjenitoare față de ele. Abia ne vedem, abia ne salutăm. Dureros dar cursul vieții și destinul a hotărât asta clar..Ca fapt divers, îmi este foarte dor de ele...foarte tare. Mereu mi-am dorit o soră..și cumva, găsisem 3. Toate eram diferite dar cred că ăsta era farmecul nostru, nebunia noastră și uniunea noastră...Diana..Laura..Andreea..chiar îmi este dor de voi.
Îmi este dor de ieri, ca să spun așa. Accidentul m-a făcut să realizez că părinții mei chiar mă iubesc și că în rest, sunt singură împreună cu mulțimea. Nici măcar IUBI nu a fost pe felie, adică nu am insistat cu informația așa ca nu a contat, berea și-a urmat cursul pe gât în stomac împreună cu tatăl lui. Mă întreb dacă privirea lui de la spital era pe bune. Nu spun că nu ar fi sincer, dar uneori are o față de tâmp, ca și când toată informația trece pe lângă el. Poate doar nu își dă seama de anumite lucruri, dar atunci chiar îi spusesem că mă doare piciorul și că avusesem accident, singura chestie a fost o întrebare care suna așa:
Sigur ești bine?
Păi..da, sunt, eram, cred. Eram aproape de moarte dar ghici ce, eu omor moartea. Eu sunt dură, eu și când clachez și când mă doare, atunci când nu mai pot, dragule, mai pot puțin.
Eram speriată totuși. Oricât aș discuta despre rezistența mea, sunt un fel de panseluță cu scut și armură. Naiba să le ia de stări și emoții. Oameni proști și sensibili. Oameni cu așteptări și suferințe interne, răni externe și dureri vizibile. Oameni proști. Oameni tăcuți, oameni incapabili să spună mai clar totul, sau o parte. Oameni. Eu..tu..el..ea..noi. Eu pe masa aia rece de radiografie, sala aia goală, oglinda aia jegoasă și totuși atât de clară încât să îmi dezvăluie o siluetă în ceață, cu trăsături șterse si privire goală, speriată, cu lacrimi sărate și durere în tot corpul...ce peisaj oribil de digerat.
Mă bucur că traumatismul la coloana zona cervicală și lombară ȘI fractura de coapsă dreaptă nu au avut nevoie de operație, că mă fac încet mintal și fizic, că trăiesc încă și că mai am zile de trăit, răsărituri de văzut și sentimente de simțit..
Mă bucur că traumatismul la coloana zona cervicală și lombară ȘI fractura de coapsă dreaptă nu au avut nevoie de operație, că mă fac încet mintal și fizic, că trăiesc încă și că mai am zile de trăit, răsărituri de văzut și sentimente de simțit..
Nu îmi vine să cred câte s-au schimbat într-un an, serios. Sunt șocată și nu știu ce să mai spun să îmi exprim admirația față de cât pot să duc. De cât de zâmbitoare pot fi. Dar vezi tu, nu sunt sigură de multe lucruri și acum sunt tristă iar. Nu o să mă întreb de ce pentru că, să fim sănătoși, e absurd. E prea ușor. Nemulțumirea de pe fața mea este prea evidentă. Sufăr în interior și mă macină totul. Dar oare de ce? De la tot ce s-a întâmplat sau?...
Sunt Delia Tudor, am 20 ani, sunt studentă în anul 2 la Inginerie Aerospațială, nu sunt sigură ce dracu e cu mine, sper să îmi aleg un drum curat, sper să nu mai simt convulsia asta de sentimente din piept, sper să îmi dau seama ce este cu mine și oamenii de lângă mine...VREAU!
Vreau să realizez ce este cu mine și ce drum trebuie să apuc. Vreau să îl iubesc pe omul acesta de lângă mine, oricât de ciudate au fost situațiile care ne-au adus împreună Cred că nimic nu este întâmplător, cred că fiecare suflet își caută un alt suflet pentru a simți și învăța. Țin la el enorm, oricâte divergențe minuscule și neînțelegeri am avea. Îl respect și îl iubesc pentru ceea ce este, pentru eforturile pe care le face și cât muncește să facă față. Și îl compătimesc pe iubitul meu Marius, el niciodată nu a făcut lucrurile astea. Acum știu ce înseamnă să fii apreciată ca femeie, ca iubită. Acum știu cum e să primești flori fără să fie vreo ocazie și știu cum e să arăți și discuți ce simți și ce te supără, într-adevăr.
Dar sunt sigură că Marius este fericit, doar a știut mereu să aleagă bine, doar pe mine nu cred că m-a ales bine și detest faptul că am fost o lecție. Nu suport să fiu lecții în viața oamenilor dar..ce să mai spun? Poate fiecare fire imposibilă își caută și găsește o altă fire imposibilă a lui iar eu nu am fost asta. Îmi vreau prietenele înapoi, îmi vreau prietenia cu Luci înapoi, îmi vreau viața AIA înapoi. Dar ce pot face mai mult decât fac deja?..
Am obosit...e 3.00 am și vreau o pauză..sigur o să revin
3.48 am
Te prețuiesc, omul meu amețit! Încăpățânat până în pânzele albe, muncitor, amețit, aerian și pragmatic. All inclusive, ce să mai! Momentan, am rămas doar noi doi..oare ce va ieși?
3.50 am
3.48 am
Te prețuiesc, omul meu amețit! Încăpățânat până în pânzele albe, muncitor, amețit, aerian și pragmatic. All inclusive, ce să mai! Momentan, am rămas doar noi doi..oare ce va ieși?
3.50 am
Ai grijă, pui de suflet, ai grijă Delia, te vreau în siguranță, te vreau sinceră, te vreau lângă mine.
